Félig innen, félig onnan, egészen sehonnan. Mégis itt állok valahol a határon. Több mint tíz nyelven beszélek de egyik sem simul teljesen a szájra. Minden ajtón be tudok menni mindenkinek mást kell mesélyek. Látnak. Majdnem. Mindig csak majdnem. És ez nem fáj csak van. Mindig van. Rozsdás betűk az égen. Kérdőjel a végén. Otthon? A tükörben magamra nézek saját magamhoz is kések. De legalább több mint tíz nyelven tudok elélvezni. Ez is már valami.

Love is freedom or it is not love at all. What cannot be refused does not live. What is kept from leaving learns the shape of a prisoner. It does not hold tightly. It does not close the door. It leaves space for you, for them, for whatever comes or goes. And nothing in you can control that. The mind reaches for something steady, something that remains. But safety speaks a different language. Safety gathers, builds walls, calls them peace. Love does not. Love stays open, even

La ansiedad todavía habla. No grita. Pero levanta tormentas pequeñas dentro de mi pecho. Dice: Ten cuidado. Dice: Esto ya lo has visto antes. Dice: Protege tu corazón. La escucho. Pero no la sigo. Estoy de pie junto a la ventana. El mar respira azul como si supiera algo que yo todavía no entiendo. Las olas no preguntan a dónde van. Simplemente avanzan. Durante años creí que mi mente era un oráculo. Que si escuchaba bien podría evitar el dolor. Pero esta vez algo es distinto.

You are not sudden. You are simply there. Warm. Never entirely reachable. Summer. A spark. Unclaimed. Later, steam and softened light. Heat thick enough to blur the world. Your hands on me, present, certain. You said it without saying it. A kiss without weight Desire without future I did not argue. Heaven allowed because it would not stay. I knew that Or Maybe I learned it when I answered and nothing followed. You say we should meet. We should go there. We should try that pla

Desço sem âncora, alma presa entre mundos, assim me foi traçado. Levo a noite comigo, não escondo o frio antigo, caminho mesmo na sombra. Dou amor como semente, mas a terra não responde, fica tudo enterrado. O tempo dorme profundo, como raiz no inverno, sem pressa de florir. Queria sol no meu nome, queria o corpo em regresso, mas é cedo para a luz. Sei que volto borboleta, sei que a cor vem depois, mas a pele paga o preço. Sou barco do mundo escuro, sem porto que me salve, na

Die Häuser trugen Namen. Ich ging hinein und kam um mich verkleinert wieder heraus. Prestige ist ein Spiegel, der dich ansieht und dich abzieht. Als Kind lernte ich: Stillsein ist Nähe. Funktionieren ist Wärme. Ich trug Verantwortung ohne Hand. Das ist Schaden. Die Stimmen sagten: wir. Ihre Augen sagten: brauchbar bis auf Widerruf. Einmal riss jemand auf. Nur kurz. Ich sah es. Sie sah mich sehen. Und brach mich. Würde ist kein Ort. Sie ist das Fehlen von Demütigung. Ich bin.

There is a door. The door is an invitation. Yes, that should worry you. It’s open. Comfortably. Like it expects you. People approach smiling, as if that helps. They ask if it’s safe. I ask if they usually need instructions before wanting something. Inside, things loosen. Stories misbehave. The body drops its alibi. You notice yourself before your excuses do. You will be seen. Stripped of rehearsal. And still allowed to leave, which somehow makes things worse. No chains. No pr

Orașul e același. Își vede de treabă. Într-o seară am intrat undeva, fără explicații inutile. Spațiul ne-a primit simplu. Fără întrebări. Fără grabă. Între noi s-a făcut liniște. Genul de liniște care nu cere nimic și lasă lucrurile să se întâmple singure. Nu am negociat. Nu am măsurat. Ne-am apropiat așa cum se apropie două lucruri care se recunosc fără nume. A fost căldură. A fost atenție. A fost abandon fără pierdere. Pentru câteva ore lumea nu a cerut nimic. Nici explicaț

Orașul nu e atât de mic. Dar nimic nu se pierde în el. Fețele se rețin. Drumurile se întâlnesc mai des decât ar trebui. De aceea dorința învață să treacă fără urme. Noaptea se scrie. Dimineața se șterge. Se spun iertări pentru ce tresare. „szia” apare pe ecran ca un gest oprit la timp. Apoi întrebarea, mereu aceeași, în grabă, în două limbi: ce cauți mit keresel Ușile nu sunt încuiate. Sunt obișnuite să nu se deschidă. Unii cer puțin. Alții se oferă pe fragmente, ca să nu fie